România, recunoscută adesea ca grânarul Europei, se confruntă cu o contradicție dureroasă: produce larg cereale și materie primă, dar depinde în mod semnificativ de importuri pentru legume. În 2024, aproximativ 60% din legumele consumate în țară au provenit din import, în principal din Turcia și Polonia — o cifră mult mai ridicată decât cea raportată de INS, de doar 25%.
60% din legumele consumate în România sunt din import. Fermierii locali nu mai pot ține pasul cu prețurile din străinătate
Această dependență a crescut dramatic în ultimul deceniu, importurile atingând aproape 1 milion de tone anual, în valoare de peste 1 miliard de euro, incluzând seminţe şi legume.
1. Legume importate din Turcia și Polonia
Turcia și Polonia sunt principalii furnizori de legume precum roșii, castraveți și ardei — produse care domină piața românească, în special în sezonul de vară. Producția internă de legume este afectată de sezon scurt și costuri ridicate, ceea ce împinge retailul către importuri
2. Cauze ale dependenței de import
Sezoane limitate (~3 luni de producție locală).
- Publicitate -Costurile mari asociate cultivării în spații protejate (solarii, sere).
Seminţe hibrid sofisticate, importate, care oferă randamente mai bune
3. Impact economic și social
Valoarea importurilor de legume și semințe aproape atinge 1 mld. €, iar deficitul comercial agricol agravat afectează contul curent al țării. Lipsa sprijinului strategic și investițiilor în tehnologie limită producția locală și subminează securitatea alimentară
4. Rolul marilor retaileri și al politicilor publice
Lanțurile de retail preferă importul din motive de cost și disponibilitate constantă, subțiate de plafonarea procesării intern. Lipsesc strategii coerente de sprijin pentru legumicultură: promovarea procesării, granturi pentru sere, investiții în cercetare și genetică locală
- Publicitate -
România dispune de resurse naturale și potențial agricol, dar strategia actuală este insuficientă. Dependența de importuri — în special pentru legume — favorizează balanța negativă și vulnerabilizează securitatea alimentară. Soluțiile vin prin: investiții în tehnologii de protejat, extinderea perioadei de producție, sprijin real pentru cercetare și procesare locală și formularea unei politici coerente, orientate spre autosuficiență. Numai așa societatea și economia românească pot prospera autentic, nu doar exportând materie primă, ci și creând valoare adăugată intern.
