România vrea să majoreze sprijinul acordat cultivatorilor de cartofi de la 200 la 800 de euro pe hectar, într-o încercare de a susține una dintre culturile care au pierdut masiv teren în ultimele decenii și care nu mai reușește să acopere consumul intern. Măsura este importantă pentru fermieri, dar datele europene arată că problema cartofului românesc nu poate fi rezolvată doar prin creșterea subvenției.
Ministrul interimar al Agriculturii, Tánczos Barna, a anunțat în iunie că ministerul a pregătit două variante: plata celor 800 de euro în două tranșe egale sau acordarea a 300 de euro în 2026 și a încă 500 de euro în 2027. La acel moment, hotărârea de Guvern nu fusese adoptată.
Potrivit ministrului, România importă anual aproximativ 250.000 de tone de cartofi, dintre care circa 80.000 de tone sunt produse congelate, iar valoarea totală a importurilor depășește 100 de milioane de euro pe an.
Problema este, așadar, suficient de mare pentru ca o intervenție să fie justificată. Întrebarea este dacă 800 de euro pe hectar sunt suficienți și dacă banii sunt direcționați către problema corectă.
România are foarte multe ferme de cartofi, dar suprafețe relativ mici
Una dintre cele mai interesante imagini despre sectorul românesc apare în datele Eurostat.
În 2020, România concentra 32,4% din toate exploatațiile agricole din UE care cultivau cartofi, fiind de departe țara cu cele mai multe astfel de ferme. Polonia avea 25,1%, iar Lituania 7%.
Dar când trecem de la numărul de ferme la suprafața cultivată, situația se schimbă radical.
În 2023, România reprezenta doar 5,8% din suprafața de cartofi recoltată în UE. Eurostat explică diferența prin numărul foarte mare de exploatații mici sau foarte mici din România.
La nivelul întregii Uniuni Europene, cartofii ocupau aproximativ 1,3 milioane de hectare în 2023. România avea, prin urmare, aproximativ 5,8% din această suprafață, adică în jur de 75.000 de hectare.
Aceasta este una dintre cheile problemei: România nu duce lipsă de fermieri care cultivă cartofi, ci de un sector suficient de consolidat, productiv și conectat la piață.
Europa a redus masiv suprafața cultivată cu cartofi
România nu este singura țară europeană în care suprafața cultivată cu cartofi a scăzut.
La nivelul UE, suprafața recoltată s-a redus de la aproximativ 3 milioane de hectare în 2000 la 1,3 milioane de hectare în 2023. Este o scădere de peste jumătate.
În același interval, Polonia a pierdut aproximativ 84,9% din suprafața cultivată cu cartofi.
Diferența importantă este că unele dintre țările care au rămas mari producătoare au dezvoltat în paralel un sector mult mai concentrat și specializat.
Germania, Franța, Polonia, Olanda și Belgia au concentrat împreună peste două treimi din suprafața de cartofi a UE în 2023.
Germania, Franța și Olanda domină producția europeană
În 2023, Uniunea Europeană a recoltat 48,3 milioane de tone de cartofi, cu 36,7% mai puțin decât în 2000.
Germania a fost cel mai mare producător european, cu 11,6 milioane de tone, reprezentând 24% din producția UE. Franța a avut 17,9%, iar Olanda 13,4%. Cele trei țări au furnizat împreună 55,4% din producția europeană.
Aici apare o diferență fundamentală față de România.
În Olanda, de exemplu, cartoful nu este o cultură marginală raportată la suprafața agricolă. În 2023, suprafața recoltată cu cartofi echivala cu 16,2% din terenul arabil al țării. În Belgia, proporția era de 10,6%.
Cu alte cuvinte, în aceste țări există un ecosistem agricol și industrial construit în jurul cartofului, nu doar o plată pe hectar.
Polonia arată de ce subvenția trebuie legată de piață
Polonia este probabil comparația cea mai relevantă pentru România, atât prin dimensiunea sectorului agricol, cât și prin numărul mare de ferme.
Și Polonia a trecut printr-o reducere dramatică a suprafeței cultivate cu cartofi. Totuși, sistemul de sprijin include și plată cuplată pentru cartofii de amidon.
Important este mecanismul: plata nu este pur și simplu acordată oricărui cultivator de cartofi. Fermierul trebuie să aibă un contract cu un procesator sau cu o organizație eligibilă, iar cartofii trebuie livrați pentru producția de amidon.
Pentru 2026, autoritățile poloneze estimează pentru această schemă o plată de 252 euro/ha.
Este un exemplu important pentru România: sprijinul poate fi folosit nu doar pentru a compensa o parte din costul cultivării, ci și pentru a lega producția de un cumpărător și de o industrie de procesare.
Nu este însă o comparație directă cu cei 800 de euro propuși în România, deoarece vorbim despre alt tip de cartof și despre o schemă cu alte condiții.
800 de euro înseamnă mai mult, dar nu schimbă singuri economia culturii
Ministrul Agriculturii a spus chiar el că și un sprijin de 800 de euro pe hectar reprezintă doar o parte din costurile totale necesare pentru înființarea și întreținerea culturii de cartofi.
Este un aspect esențial.
Cartoful presupune costuri importante cu sămânța, fertilizarea, tratamentele, irigațiile, mecanizarea, recoltarea, sortarea, depozitarea și transportul. În plus, fermierul este expus puternic variațiilor de preț.
Într-o cultură cu costuri ridicate, o subvenție poate face diferența între profit și pierdere într-un an dificil, dar nu poate compensa la nesfârșit o productivitate scăzută sau lipsa infrastructurii de depozitare.
Productivitatea este una dintre marile probleme ale României
Diferența dintre România și marile țări producătoare nu este doar de suprafață.
Datele europene arată că România are o productivitate la hectar sensibil mai mică decât Germania, Franța, Olanda sau Belgia.
Această diferență contează enorm în economie. Dacă doi fermieri au costuri apropiate pe hectar, dar unul obține o producție semnificativ mai mare, costul pe kilogram va fi diferit.
Aici ar trebui să ajungă o parte importantă din politica agricolă: nu doar la compensarea costurilor, ci la creșterea producției obținute de pe fiecare hectar.
Iar productivitatea nu înseamnă doar sămânță și utilaje.
Înseamnă apă, irigații, tehnologie, soiuri adaptate, combaterea bolilor, fertilizare precisă, mecanizare și, mai ales, posibilitatea de a păstra recolta până când piața oferă un preț rezonabil.
Depozitarea poate fi la fel de importantă ca producția
Un fermier care este obligat să vândă imediat după recoltare are o poziție mult mai slabă decât unul care își poate păstra cartofii câteva luni.
Această diferență devine importantă mai ales într-un an cu producție mare în Europa.
Chiar ministrul Agriculturii a explicat că producția ridicată din Germania și Polonia a generat anul trecut fluxuri rapide de cartofi către România, la prețuri foarte mici, punând presiune pe producătorii locali.
Într-o piață europeană integrată, fermierul român nu concurează doar cu fermierul din județul vecin. Concurează cu producători din Germania, Polonia, Franța, Olanda sau Belgia.
De aceea, competitivitatea trebuie construită înainte ca marfa să ajungă în supermarket.
Prețurile cartofilor au arătat cât de vulnerabilă este piața
Cartoful este și o cultură foarte sensibilă la vreme.
În 2023, seceta a afectat producția mai multor culturi europene, inclusiv cartofii. În același an, prețurile cartofilor au crescut în 24 de state membre, iar cele mai mari creșteri au fost în Germania, de 49%, Slovacia, de 48%, și Croația, de 44%.
În 2024, prețul cartofilor în UE a crescut din nou, cu 12% față de 2023, chiar dacă prețurile agricole în ansamblu au scăzut cu 2%.
Asta arată cât de complicat este sectorul: într-un an fermierii se pot confrunta cu producție excedentară și prețuri mici, iar într-un alt an cu secetă și scăderea producției, consumatorii se confruntă cu scumpiri.
România are nevoie de un sector al cartofului, nu doar de o subvenție pentru cartof
Aici este probabil cea mai importantă concluzie a datelor.
Cei 800 de euro/ha pot fi un instrument util. Dacă sprijinul este adoptat, el poate reduce presiunea financiară asupra fermierilor și poate încuraja menținerea sau extinderea suprafețelor cultivate.
Dar pentru ca România să reducă importurile, este nevoie de mai mult:
productivitate mai mare, irigații, depozite, mecanizare, soiuri performante, asocierea producătorilor, contracte cu procesatorii și retailul și o industrie de procesare capabilă să absoarbă producția.
Altfel, există riscul ca statul să plătească mai mult pentru aceeași problemă.
Datele Eurostat arată că România avea în 2020 aproape o treime din fermele europene care cultivau cartofi, dar fermele respective aveau împreună doar 5,8% din suprafața cultivată cu cartofi a UE în 2023. În același timp, două treimi dintre fermele europene care cultivau cartofi aveau în 2020 o producție economică anuală de sub 8.000 de euro, în timp ce exploatațiile cu o producție economică de peste 50.000 de euro exploatau 80% din suprafața europeană de cartofi.
Această structură spune mult despre problema României.
Ce ar putea schimba cu adevărat situația
Un program eficient pentru cartof ar trebui să combine sprijinul direct cu investițiile care reduc costul pe kilogram și cresc puterea de negociere a fermierului.
În primul rând, irigațiile și gestionarea apei sunt esențiale, mai ales într-un context climatic în care seceta și temperaturile ridicate devin mai frecvente.
Apoi vine depozitarea. Un sector care produce doar pentru vânzarea imediată după recoltare este vulnerabil la orice surplus european.
La fel de importantă este procesarea. Modelul polonez pentru cartoful de amidon arată că o plată cuplată poate fi legată de un contract și de un circuit industrial.
În fine, România are nevoie de consolidarea exploatațiilor și de asocierea producătorilor. Nu pentru ca micile ferme să dispară, ci pentru ca producătorii să poată cumpăra inputuri mai ieftin, să investească în utilaje și depozite și să negocieze volume mai mari.
800 de euro pot ajuta. Dar cartoful românesc are nevoie de un model economic nou
România nu pornește de la zero. Are soluri, fermieri, tradiție în cultura cartofului și o piață internă importantă.
Problema este că avantajele acestea nu sunt suficiente atunci când productivitatea rămâne în urmă, exploatațiile sunt fragmentate, depozitarea este insuficientă, iar importurile pot intra rapid într-o piață europeană comună.
800 de euro pe hectar pot fi o gură de oxigen pentru fermier. Nu sunt însă, de unii singuri, strategia de salvare a cartofului românesc.
Dacă banii vor fi combinați cu investiții în apă, tehnologie, depozitare, procesare și organizarea producătorilor, sprijinul poate deveni o componentă a unei politici agricole coerente.
Dacă rămâne doar o plată anuală pentru hectar, România riscă să cheltuiască mai mult pentru a menține un sector care continuă să piardă din competitivitate.
Iar comparația europeană arată exact acest lucru: țările care contează pe piața cartofului nu sunt neapărat cele care plătesc cea mai mare subvenție pe hectar, ci cele care au construit în jurul culturii un întreg sistem de producție, depozitare, procesare și comercializare.
