Metilmercurul, otrava eliberată în atmosferă de topirea permafrostului

1
Golful Hudson
Golful Hudson
- Reclamă -

Acoperind aproape aceeași suprafață ca Norvegia, regiunea Hudson Bay Lowlands, din nordul Ontario și Manitoba, găzduiește cea mai sudică întindere continuă de permafrost din America de Nord. Golful Hudson, aparținând Canadei, poate rămâne înghețat până târziu în timpul verii, suprafața sa acoperită de gheață reflectând lumina soarelui și menținând zona înconjurătoare rece, scrie The Atlantic. O dezghețare a permafrostului din zona Golfului poate arunca în aer și apă o serie de produse organice înghețate de zeci de mii de ani.

Influența Golfului Hudson asupra vremii este semnificativă, spune Adam Kirkwood, student absolvent la Universitatea Carleton, din Ottawa, Ontario. „Poate fi soare și 20 de grade Celsius într-o zi din august, iar o jumătate de oră mai târziu vine un vânt năprasnic dinspre golf – sunt 5 grade, iar tu îți pui toate hainele pe tine și tot îngheți de frig. Și când nu este niciunul dintre aceste două lucruri”, spune el, „este foarte, foarte instabil.”

În tot acest permafrost sunt prinse aproximativ 30 de miliarde de tone de carbon. Este o cantitate de neînchipuit, spune Kirkwood. Odată cu încălzirea globală, permafrostul se dezgheață, amenințând să elibereze în atmosferă o „bombă” de gaz metan care captează căldura. Dar mai există ceva care se ascunde în permafrost și care ar putea fi mult mai periculos pentru oamenii și animalele sălbatice care trăiesc în zonă: mercurul.

Incendiile de vegetație și vulcanii scuipă mercur și, de la Revoluția Industrială încoace, la fel fac și centralele electrice și fabricile care ard cărbune. Curenții de aer cald transportă mercurul în forma sa anorganică de metal greu în Arctica, unde se depune în sol și în vegetație înainte de a fi blocat în siguranță în permafrostul profund înghețat.

În forma sa anorganică, mercurul este mai puțin amenințător pentru oameni. Dar, pe măsură ce permafrostul se dezgheață, spune Kirkwood, mercurul ajunge în sol și în numeroasele iazuri, râuri și lacuri din regiune. Odată ajuns acolo, anumiți microbi pot transforma mercurul anorganic în forma care trebuie să ne îngrijoreze: metilmercurul neurotoxic.

Pentru popoarele indigene din nordul Ontario, care trăiesc de mii de ani din turbării – vânând caribu, prinzând pește și adunând plante – amenințarea aceasta iminentă reprezintă un risc pentru modul lor de viață.

Așa că, în ultimii șase ani, Kirkwood a venit în fiecare vară în acest mediu îndepărtat, a venit cu elicopterul pentru a fora carote groase de turbă și le-a dus înapoi în laboratorul său pentru analiză. În aceste călătorii, Kirkwood este adesea ajutat de Sam Hunter, un om de știință independent și autodidact din Peawanuck, Ontario.

- Reclamă -

În anii 1970, Hunter a văzut cum oamenii de știință care studiau zonele joase din Golful Hudson foloseau populațiile indigene ca ghizi, dar nu le implicau în cercetările lor. Acum, spune el, există un proces de co-gestionare – el însoțește cercetătorii în munca lor de teren și ajută la aducerea rezultatelor lor în comunitățile locale. Potrivit acestuia, este important să se reunească oamenii de știință externi și cunoștințele tradiționale, deoarece popoarele indigene au văzut direct cum se schimbă permafrostul.

„Să mergi pe permafrost este ca și cum ai merge pe un teren foarte dur, ca pietrișul”, spune Hunter. Când există permafrost, „există tot felul de floră. Există fructe de pădure, vegetație cu care se hrănesc animalele. Noi colectăm ceai sălbatic.”

Dar odată ce permafrostul se dezgheață, spune el, „mediul se transformă într-un teren mlăștinos… Nici măcar nu poți merge, te-ai scufunda”. Odată cu dispariția permafrostului, „dispar și animalele. Acestea se mută din ce în ce mai sus în Arctica.”

Vezi și Avertisment – nu cumpărați pește și produse pescărești de oriunde!

Metilmercurul care se infiltrează din permafrost este cea mai recentă problemă legată de calitatea apei cu care s-au confruntat comunitățile primelor națiuni din regiune. Mai aproape de granița cu Manitoba, poluarea industrială cu mercur din anii ’60 și ’70 afectează încă 90 la sută din comunitatea Anishinaabe Grassy Narrows. Multe comunități ale primelor națiuni din Canada nu au încă apă potabilă curată. În absența sprijinului guvernamental pentru testarea calității apei, Hunter a instruit trei membri ai comunității din Peawanuck pentru a-și testa apa și peștii.

Dacă tot mercurul care zăbovește în permafrost va deveni o amenințare semnificativă pentru localnici depinde de răspunsurile la câteva întrebări nerezolvate – întrebări la care Kirkwood își propune să răspundă.

În urmă cu un deceniu, oamenii de știință au descoperit că anumiți microbi cu o genă specifică pot transforma mercurul anorganic în metilmercur toxic. Oamenii de știință știu că unii microbi au această capacitate, iar alții nu, dar încercările de a corela abundența microbilor cu potențial de metilare a mercurului cu cantitatea de metilmercur din mediu s-au dovedit a fi dificile. Acest lucru i-a determinat pe oamenii de știință care studiază ciclurile mercurului, cum ar fi Andrea Bravo de la Institutul de Științe Marine din Spania, să formuleze o teorie conform căreia ritmul de producere a metilmercurului este dictat de alte factori, cum ar fi relațiile complexe ale întregii comunități de microbi din sol.

Aici intervine cercetarea lui Kirkwood. Prin forarea și prelevarea de probe de carote din permafrost, apoi prin măsurarea cantității de mercur anorganic și, în același timp, prin secvențierea ADN-ului tuturor elementelor din sol, el speră să înțeleagă mai bine cum se produce metilmercurul în permafrostul în curs de dezgheț. Odată ce va ști acest lucru, își va putea da seama unde este cea mai mare amenințare, analizând unde se suprapun microbii metilatori de mercur și mercurul anorganic.

„Este un subiect fierbinte”, spune Bravo, care nu este implicată în cercetarea lui Kirkwood. „Avem dintr-o dată o suprafață de sol care nu era reactivă înainte și care devine reactivă… Nu știm cât mercur provine din acest permafrost.”

Bravo subliniază faptul că există încă multe necunoscute în eforturile de a evalua amenințarea mercurului. În primul rând, încă nu este posibil să se prevadă cu exactitate nivelurile de metilmercur în cursurile de apă dulce sau în ocean pe baza surselor terestre. În ciuda eforturilor de cercetare la nivel mondial, „încă nu înțelegem complet procesul”, spune ea. „Am depus multe eforturi, dar nu am ajuns încă acolo”.

Până în prezent, descoperirile inițiale ale lui Kirkwood arată motive de speranță. Carotele sale sugerează că estimările anterioare la scară arctică ale abundenței de mercur anorganic ar putea să fi supraestimat cu mult cantitatea de mercur stocată în zonele joase din Golful Hudson. Dar asta nu înseamnă că totul este în regulă. În termocarst, iazuri de topire create atunci când bucăți de permafrost de tip iceberg se dezgheață, nivelurile de metilmercur sunt mai ridicate decât în împrejurimi. Pe măsură ce mai mult permafrost se dezgheață și aceste iazuri se conectează, producția de metilmercur poate crește. Iar dacă acest mercur ajunge în golf, bioamplificarea ar putea duce la concentrații ridicate, urcând în lanțul trofic, de la alge până la țesuturile peștilor pe care oamenii îi prind și îi consumă.

- Reclamă -

un comentariu

  1. […] Acoperind aproape aceeași suprafață ca Norvegia, regiunea Hudson Bay Lowlands, din nordul Ontario și Manitoba, găzduiește cea mai sudică întindere continuă de permafrost din America de Nord. Golful Hudson, aparținând Canadei, poate rămâne înghețat până târziu în timpul verii, suprafața sa acoperită de gheață reflectând… Cititi mai multe aici: Metilmercurul, otrava eliberată în atmosferă de topirea permafrostului […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.